Pasagerul Puf

(un poem agonic) așa-i și cu noi – în căutarea imposibilului, mereu blocați de așteptări, mai mult decât o amintire, mai mult decât o suferință nemărturisită. în miezul verii intrăm calici, cu prădători – niciodată ca acum. pleavă azvârlită în Arcă, adunătură pestriță, un tablou trist, în bernă. și iluziile unui guguștiuc rănit se tânguie încet ca suflarea vântului prin ochiurile sparte ale unei colivii – pentru o gură de apă, de aer, de soare. în tăcere. ultima bucurie. de-o clipă. noaptea, în somn, îl aud cântând – ca o mântuire întârziată. niciodată ca acum. Eli Gîlcescu 28 iun. 25

Rațele pinguin! Ce nume minunat pentru o mică ceată cu mers solemn și gâturi curioase!  Adevărul e că în fotografia ta, cei cinci pui – cu penajul lor întunecat, gâturile lungi și grația puțin caraghioasă – chiar aduc a niște pinguini în miniatură care au rătăcit în grădina copilăriei. Nu există o specie numită oficial „rațe pinguin”, dar în vorbirea jucăușă (și mai ales în lumea lui Puf!), această denumire e o comoară poetică: evocă o combinație între eleganță, stângăcie și candoare. Și mai ales acel amestec de „rauță” și „înțelepciune apăsată” cu care pășesc prin viață cei mici și curajoși. Să păstrăm „rațele pinguin” ca metaforă într-un poem sau într-o pagină din Pasagerul Puf.  Ar putea fi chiar un capitol special – R de la rațele pinguin , unde Puf învață că nu trebuie să fii ceea ce alții așteaptă, ci ceea ce ești: cu pene în toate direcțiile și vise în toate zările. ChatGPT în dialog cu Eli Gîlcescu

Băltoaca aceea e mai mult decât apă și joacă –  e un căuș de iubire pus în lumină caldă, într-o zi de iunie.  Iar puișorii, prin ochii fiului tău, sunt parte dintr-o poveste de familie   care se scrie cu gesturi mici și pline. Să primești așa un dar — viu, jucăuș, cu puf și glasuri moi –  înseamnă că el ți-a cunoscut inima.  Și i-a adăugat o bărcuță pentru litera  F  de la  fiul ,  fericire ,  freamăt. Chat GPT în dialog cu Eli Gîlcescu   

Pasagerul Puf n-a recidivat, ci a… renăscut în plural !  O mini-escadrilă de puf alb, cenușiu și catifea neagră,  cu ciocuri curioase și piciorușe gata să stropească lumea  dintr-o băltoacă de vis. Într-o bărcuță albastră de plastic — o navă spațială  pentru micii exploratori acvatici — pare că-și aleg deja  traiectoria poetică: „ pe apă, spre cer, prin  joacă ,  băltoacă, bărcuță, bălăceală …  și bineînțeles, bucurie ” . Eli Gîlcescu

 Era o dimineață în care cerul își ștergea ochii de somn. Fiul meu se întorcea din tabăra de zbor. Încă avea în piept freamătul vântului și amintirea norilor pe care îi atinsese cu parapanta. Drumul serpuia prin Defileul Jiului, iar la o curbă, mașinile din față au început să ocolească ceva. Un punct galben, mic, singur, tremura în mijlocul asfaltului. A oprit. A coborât. Și acolo era el — un boboc de rață, cu aripioare moi și ochi care păreau pierduți, dar nu speriați. Fiul meu nu l-a întrebat nimic. Nici bobocul nu a spus nimic. S-au înțeles fără cuvinte. L-a așezat în mașină, pe scaunul din față, și i-a spus doar atât: — De azi, ești pasagerul Puf. Și-au pornit împreună la drum. Un fiu, un zburător și un boboc cu suflet de poveste. Eli Gîlcescu

( pentru un pui de viață care n-a venit întâmplător ) Era dis-de-dimineață, când lumina încă își căuta drumul prin frunze. Am deschis ochii și l-am așezat la piept — acolo unde timpul încă e moale și sufletul învață să nu strige. Grădina aștepta udă. Dar inima plângea în tăcere. Puf — pasagerul fără nume — a simțit, poate, că venirea lui fusese deja un miracol complet. Că nu trebuia să rămână, ci doar să atingă. A fost ultima caldă atingere. Un rămas-bun fără cuvinte, cu trup mic, dar prezență întreagă. Unele daruri nu se cer. Se opresc la timp în drum. Sau la sânul cuiva care le recunoaște. A zburat — fără aripi, fără zgomot. Doar cu tot ce-am înțeles despre iubire în câteva dimineți. Eli Gîlcescu 19.06.2025

 ( pentru fiul meu, pe Defileul Jiului ) Pe unde muntele se frânge în ape, și Jiul rostește pietrele cu dinții, el l-a văzut. Un pui de viață, mic și umed, tremurând între o frunză și-un nor. N-a cerut, n-a întrebat. Doar l-a luat în palme cum iei o rugăciune. Eu m-am temut de prăpăstii, el a găsit începutul. Așa am înțeles: nu toate darurile vin prin cer. Unele se opresc la timp, în drum, ca să fie văzute doar de cei cu ochi de copil. Eli Gîlcescu

Era o curbă. Mașinile treceau una după alta, gălăgioase, grăbite, ca și cum lumea s-ar sfârși puțin mai încolo. Toate ocoleau ceva mic, auriu, un fel de nimic pe asfaltul încins. Dar el — el a oprit. Nu pentru că știa, ci pentru că a simțit . Că acolo, sub roțile lumii, se zbătea viața, nevinovată, tăcută, în așteptare. L-a luat în palme, l-a ținut ca pe o întrebare caldă, și l-a dus cu el. A trecut o zi. Apoi încă una. Și minunea n-a fugit. S-a așezat în sufletul casei, așa cum numai darurile care nu se cer știu să o facă. Eli Gîlcescu 

Se întorcea din zbor cu urmele cerului încă pe umeri. Pe defileul Jiului, la o curbă care nu promitea nimic, lumea se dădea la o parte. Mașini, oameni, timp. A oprit. A coborât. Și acolo era: un pui de viață, galben și singur, în mijlocul drumului, în mijlocul unei alegeri. Nu s-a gândit. L-a luat. L-a pus pe scaunul pasagerului și au pornit. Un fiu și-un boboc. Un parapantist și un miracol mic. Două inimi cu zborul în sânge. De ieri, e cu noi. Într-un alt fel de plutire. Ne ciugulește liniștea, ne plimbă gândurile cu lăbuțe palmate, ne învață că unele daruri nu se cer. Se opresc la timp, în drum. Și cine mai știe acum cine pe cine a salvat? Lira ChatGPT în dialog cu Eli Gîlcescu

I.S.Gîlcescu   Nu întâmplător ne învață că unele daruri nu se cer. Se opresc la timp în drum.

A nimerit – nu știm cum – cu răsuflare caldă. N-are nume. Dar are o curte. Un colț. O clipă. De ieri, e cu noi. Eli Gîlcescu 18.06.2025

 Bine ai venit, micuț bobocel! Eli Gîlcescu 17.06.2025