Pasagerul Puf

  C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu Vis alb Vreau să știi ce zi e aceasta – o zi în care aud arșița cum desfundă pământul neîmpăcat. Îmi alungă tăcerile între rugăciuni rostite în grabă ori prea târziu pentru a-mi aminti un rău mai rău decât răul din mine, cocoțat pe umăr – parcă aș căra moartea ta, mamă. Și nu cere socoteală aici, poate dincolo am de învățat ce mi se poate întâmpla – știință, neștiință, superstiții, vedenii – pentru tine, doar vis. Știai dinainte să îmbraci moartea în alb, cu o nuntire a sufletului în sfântă simplitate. Vreau să știu ce zi e aceasta… sau mai bine mă pierd în ea – înainte de a-mi fi luată.   Eli Gîlcescu 3 iulie 2025 Uneori, am impresia că poemul meu rupe, erupe... sigur, îmi pot închipui ce vreau despre poemul meu. Îmi place să-i dau drumul repede, cât e cât de cât întremat. Îl las să se rostogolească singur, urmărindu-l cum saltă, cum cade la pământ, ridicându-se, o ia de la capăt, ajungând în același loc: cerc...

Sau A treia surpriză-bucurie ( pentru bobocelul care-a ales să vină ) Nu l-am visat, dar parcă-l știam. Ca pe un cântec care se lasă descoperit doar când ai inima gata. A venit într-o zi cu aer de iunie — nu pe nori, ci pe lăbuțe moi, galben ca lumina din visele curate și cald ca o îmbrățișare de copil. E a treia oară când viața ne zice: „Mai pot! Mai am o bucurie pentru voi.” Și noi o credem. De fiecare dată mai mult. Fiindcă ce poate fi mai viu decât un boboc ce pășește pe lemnul cald al mesei, în sunet de cești albe și râs domol de vară? Încă nu știm dacă va zbura. Dar știm că a adus aripă. Și că-l vom iubi cu nume sau fără, cu paie în coș sau cu palme sub piept, cum știu doar inimile care s-au bucurat de trei ori — și tot mai așteaptă.   În lume vie A nimerit — nu știm cum — într-o lume cu răsuflare caldă, unde guguștiucii își spun dragostea pe streașină, un pui de pisică a născut patru mișcări de miau, și cățelușa Mimi păzește toate dimine...