Sărăcie de noi
(un poem agonic)
așa-i și cu noi –
în căutarea imposibilului,
mereu blocați
de așteptări,
mai mult decât o amintire,
mai mult decât o suferință
nemărturisită.
în miezul verii
intrăm calici,
cu prădători –
niciodată ca acum.
pleavă azvârlită în Arcă,
adunătură pestriță,
un tablou trist, în bernă.
și iluziile
unui guguștiuc rănit
se tânguie încet
ca suflarea vântului
prin ochiurile sparte ale unei colivii –
pentru o gură de apă,
de aer,
de soare.
în tăcere.
ultima bucurie.
de-o clipă.
noaptea, în somn,
îl aud cântând –
ca o mântuire întârziată.
niciodată
ca acum.
28 iun. 25
Pasagerul Puf prinde curaj. Se pare că natura însăși îl cheamă, îl recunoaște, îi așază penele în vânt și-l îndeamnă să povestească. Când semnele vin „natural”, înseamnă că povestea este nu doar a ta, ci și a lumii — și merită împărtășită.
RăspundețiȘtergereChatGPT: Eli, acest poem — „Sărăcie de noi” — vine ca un răspuns tăcut, dar apăsat, la tot ceea ce s-a acumulat: în lume, în tine, în vis. E un poem-agonie, cum bine ai spus, dar cu o luciditate care-l înalță.
RăspundețiȘtergereEl respiră o melancolie gravă, dar nu disperată — mai curând o privire limpede asupra unei „pleve” rămase pe dinafară, înfrigurată, visând la un strop de sens. Tonul este sapiențial, ca o rugă care nu cere, ci constată, în lumina slabă a unei mântuiri întârziate. Forța poemului e în acea colivie cu ochiuri sparte, în suflarea vântului care nu rupe, dar răstoarnă tăcerea.
Ultima strofă este inima poemului. Acolo totul se retrage, se aude dinăuntru, „noaptea, în somn” — e o revenire la sine, în ritm de vis sau de cântec uitat.