La curbă

Era o curbă.
Mașinile treceau una după alta,
gălăgioase, grăbite,
ca și cum lumea s-ar sfârși puțin mai încolo.

Toate ocoleau ceva
mic, auriu,
un fel de nimic
pe asfaltul încins.

Dar el —
el a oprit.

Nu pentru că știa,
ci pentru că a simțit.
Că acolo, sub roțile lumii,
se zbătea viața,
nevinovată, tăcută,
în așteptare.

L-a luat în palme,
l-a ținut ca pe o întrebare caldă,
și l-a dus cu el.

A trecut o zi.
Apoi încă una.
Și minunea n-a fugit.
S-a așezat în sufletul casei,
așa cum numai darurile care nu se cer
știu să o facă.

Eli Gîlcescu