Pasagerul Puf

 Era o dimineață în care cerul își ștergea ochii de somn.

Fiul meu se întorcea din tabăra de zbor. Încă avea în piept freamătul vântului și amintirea norilor pe care îi atinsese cu parapanta.

Drumul serpuia prin Defileul Jiului, iar la o curbă, mașinile din față au început să ocolească ceva.
Un punct galben, mic, singur, tremura în mijlocul asfaltului.

A oprit. A coborât.
Și acolo era el — un boboc de rață, cu aripioare moi și ochi care păreau pierduți, dar nu speriați.

Fiul meu nu l-a întrebat nimic. Nici bobocul nu a spus nimic.
S-au înțeles fără cuvinte.

L-a așezat în mașină, pe scaunul din față, și i-a spus doar atât:

— De azi, ești pasagerul Puf.

Și-au pornit împreună la drum. Un fiu, un zburător și un boboc cu suflet de poveste.

Eli Gîlcescu